1.058 views
Hotărârea CEDO din 8 noiembrie 2022 în Cauza Văleanu şi alţii împotriva României (Cererea nr. 59.012/17 şi alte 29 de cereri)
În M. Of. nr. 561 din data de 22 iunie 2023 s-a publicat Hotărârea CEDO din 8 noiembrie 2022 în Cauza Văleanu şi alţii împotriva României (Cererea nr. 59.012/17 şi alte 29 de cereri).
Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.
„În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, privesc procedurile administrative şi/sau judiciare iniţiate de reclamanţi în temeiul diverselor legi de restituire adoptate în România începând din 1991, în vederea obţinerii restituirii sau a unor despăgubiri pentru proprietăţile confiscate sau naţionalizate de regimul comunist.
I. Contextul global
4. În urma instituirii regimului comunist în România în 1947, statul a naţionalizat clădiri şi terenuri agricole la scară largă. După căderea regimului comunist, statul a promulgat o serie de legi cu scopul de a acorda despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de proprietate de către fostul regim (infra, pct. 5, 7 şi 10).
5. Legile nr. 112/1995 şi 10/2001 au consacrat principiul restituirii (emiterea de titluri de proprietate şi reconstituirea dreptului de proprietate) pentru imobilele rezidenţiale naţionalizate şi acordarea de despăgubiri în cazurile în care restituirea nu mai era posibilă. Legea nr. 18/1991 conferea foştilor proprietari şi succesorilor acestora dreptul la restituirea parţială a terenurilor agricole. Cel mai important amendament la legea menţionată a fost făcut prin Legea nr. 1/2000, care a ridicat plafonul la dreptul la 50 ha per persoană pentru terenurile arabile şi 100 ha per persoană pentru terenurile agricole. Dacă restituirea nu era posibilă, beneficiarii aveau dreptul la despăgubiri.
6. Autorităţile competente responsabile cu evaluarea iniţială a cererilor formulate în temeiul legislaţiei privind restituirea bunurilor erau comisiile locale şi regionale pentru aplicarea legilor menţionate anterior.
7. Legea nr. 247/2005 a încercat să armonizeze procedurile administrative în ceea ce priveşte restituirea proprietăţilor reglementate de legile menţionate şi de legislaţia specială în ceea ce priveşte restituirea terenurilor agricole.
8. Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a fost încredinţat celor două structuri nou-create: Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a devenit în 2013 Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (denumită în continuare „CNCI”), însărcinată în principal cu validarea şi emiterea deciziilor de despăgubire, şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor („ANPR”), responsabilă pentru monitorizarea şi coordonarea la nivel naţional a aplicării şi punerii în aplicare a legilor privind retrocedarea.
9. La 12 octombrie 2010, Curtea a adoptat o hotărâre-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (nr. 30.767/05 şi 33.800/06) în care evidenţia deficienţele mecanismului de restituire, precizându-i statului pârât, în temeiul art. 46 din Convenţie, că se impunea adoptarea unor noi măsuri în vederea prelucrării mai eficiente a cererilor de restituire.
10. La 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care stabileşte diferitele proceduri disponibile pentru solicitanţii care încercau soluţionarea cererilor lor de restituire.
11. Pe baza observaţiilor părţilor şi a comentariilor privind noile căi de atac prevăzute de lege, la 29 aprilie 2014, Curtea a constatat, în Cauza Preda şi alţii împotriva României (nr. 9.584/02 şi alte 7 cereri, pct. 134-140, 29 aprilie 2014) că mecanismul stabilit de noua lege oferea o serie de căi de atac efective, care trebuiau să fie epuizate de reclamanţii ale căror capete de cerere priveau una dintre următoarele situaţii: coexistenţa unor titluri de proprietate concurente pentru acelaşi lot de teren agricol; anularea unui astfel de titlu în absenţa unei compensaţii; pronunţarea unei hotărâri definitive prin care se confirma dreptul la o despăgubire pentru confiscarea ilegală de către stat a oricăror tipuri de bunuri imobile, fără a li se stabili valoarea; neachitarea unei astfel de despăgubiri acordate printr-o hotărâre definitivă; şi absenţa prelungită a unei decizii ca răspuns la o cerere de restituire.
12. De asemenea, Curtea a hotărât că legea nu prevedea nicio dispoziţie de natură procedurală sau materială care să poată oferi o reparaţie în situaţiile în care coexistau decizii definitive care pronunţau validitatea unor titlurilor de proprietate concurente pentru acelaşi imobil. Această concluzie specială a fost reafirmată în Cauza Dickmann şi Gion împotriva României (nr. 10.346/03 şi 10.893/04, 24 octombrie 2017).
13. Capetele de cerere formulate în prezentele cereri fac trimitere la constatările Curţii în Cauza Preda şi alţii (citată anterior) cu privire la funcţionarea generală a mecanismului stabilit de lege şi ridică probleme cu privire la eficacitatea soluţiilor prezentate în aceasta. În special, reclamanţii au susţinut că termenele prevăzute de lege în ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a executa deciziile definitive pronunţate în favoarea lor şi/sau de a pronunţa o decizie cu privire la cererile lor de despăgubire au expirat cu mult timp înainte; totodată, cei care primiseră deciziile de despăgubire la mulţi ani de la intrarea în vigoare a legii au susţinut că metoda de calculare a despăgubirilor, utilizând valorile din 2013 ale tranzacţiilor imobiliare, a făcut ca despăgubirea acordată să fie una derizorie. Unora dintre reclamanţi le-au fost anulate titlurile de proprietate de către instanţele interne în beneficiul unor terţi consideraţi a avea un drept mai mare asupra proprietăţii, însă nu li s-a acordat nicio compensaţie sau altă formă de reparaţie. Reclamanţii au susţinut, în general, că incapacitatea prelungită a autorităţilor de a finaliza procedurile în ceea ce priveşte cererile lor, precum şi lipsa totală sau caracterul inadecvat al despăgubirilor, inclusiv despăgubirea pentru foloase nerealizate la care aveau dreptul, au impus o sarcină excesivă şi disproporţionată la adresa lor.
(…)
II. Cadrul juridic
A. Prezentare generală a principalelor dispoziţii legislative privind restituirea bunurilor imobile naţionalizate înainte de 1989 sau, în lipsa restituirii, despăgubirea datorată
1. Legislaţia aplicabilă înainte de adoptarea de către Curte a cauzei-pilot. Principalele dispoziţii legislative relevante pentru prezenta cauză sunt descrise în Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, pct. 19-23, CEDO 2005-VII); Păduraru împotriva României [nr. 63.252/00, pct. 23-53, CEDO 2005-XII (extrase)]; Maria Atanasiu şi alţii (citată anterior, pct. 44-67); şi Preda şi alţii (citată anterior, pct. 68-69).
2. Legea nr. 165/2013 adoptată ca răspuns la cauza-pilot
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 considerat separat sau coroborat cu art. 6 din Convenţie
185. Reclamanţii au susţinut că imposibilitatea de a redobândi posesia asupra proprietăţilor lor naţionalizate în mod ilegal sau de a obţine despăgubiri, în pofida deciziilor care le recunoscuseră drepturile de proprietate sau a dreptului de a obţine pronunţarea unei decizii privind cererile de restituire, a constituit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Unii dintre reclamanţi s-au plâns, de asemenea, în temeiul art. 6 din Convenţie, de neexecutarea hotărârilor pentru o perioadă lungă de timp.
186. Curtea consideră că principala problemă juridică ridicată de prezenta cauză, şi anume eficacitatea mecanismului de restituire, priveşte în esenţă drepturile de proprietate ale reclamanţilor. Examinarea acestei probleme ar trebui să abordeze exclusiv aspectele ridicate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, prin urmare, nefiind necesar să se examineze capetele de cerere şi din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui cerinţe, date fiind circumstanţele speciale ale speţei, au fost absorbite de cele ale capătului de cerere precedent (a se vedea, mutatis mutandis, Zammit şi Attard Cassar împotriva Maltei, nr. 1.046/12, pct. 29, 30 iulie 2015).
(…)
(c) Concluzii cu privire la admisibilitate
204. Curtea observă că celelalte capete de cerere formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 nu sunt nici vădit nefondate, nici inadmisibile pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile.
(…)
IV. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
264. În sfârşit, unii dintre reclamanţi s-au plâns în temeiul art. 6, 13 şi 14 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie cu privire fie la durata procedurilor interne, la valoarea despăgubirilor, fie la lipsa unei căi de atac efective pentru revendicările lor în materie de proprietate.
265. Curtea a examinat cu atenţie toate aceste capete de cerere. În lumina tuturor elementelor aflate la dispoziţia sa şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate şi care au făcut deja obiectul evaluării sale în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 262), Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
266. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
(…)
VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
A. Prejudiciu
275. Toţi reclamanţii au solicitat executarea hotărârilor pronunţate în favoarea lor şi restituirea imobilelor la care sunt îndreptăţiţi. O parte dintre reclamanţi au prezentat rapoarte de evaluare întocmite de experţi privind imobilul solicitat şi/sau lipsa de folosinţă corespunzătoare la care au pretins că sunt îndreptăţiţi.
276. Guvernul a prezentat observaţii în replică. Evaluarea Guvernului s-a bazat pe criteriile stabilite de lege, în special grilele notariale din 2013, atunci când acestea furnizau informaţii relevante şi credibile care permiteau o estimare a valorii imobilului.
B. Cheltuieli de judecată
277. O parte dintre reclamanţi fie nu au formulat cereri pentru rambursarea cheltuielilor de judecată, fie nu au reuşit să le justifice. În consecinţă, Curtea nu consideră că există vreun motiv pentru a le acorda vreo sumă cu acest titlu (a se vedea tabelul anexat).
278. În ceea ce priveşte cererile formulate de restul reclamanţilor, având în vedere actele aflate la dispoziţia sa şi jurisprudenţa sa, inclusiv cea referitoare la acordurile privind onorariul corespunzător unei obligaţii de rezultat (a se vedea, de exemplu, Saghatelyan împotriva Armeniei, nr. 7.984/06, pct. 61-62, 20 octombrie 2015), care sunt legale în temeiul dreptului intern, Curtea consideră că este rezonabil să acorde sumele indicate în tabelul anexat, acoperind cheltuielile pentru toate tipurile de cheltuieli (a se vedea, de exemplu, Ana Ionescu şi alţii, citată anterior, pct. 44-45).
C. Dobânzi moratorii
279. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Hotărârea Curții:
1. decide să conexeze cererile;
2. decide să radieze de pe rol cererile nr. 40.167/18 şi 25.811/19;
3. declară capetele de cere formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie privind neexecutarea hotărârilor pronunţate în favoarea reclamanţilor şi privind eficacitatea mecanismului de restituire admisibile, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;
4. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. hotărăşte că, în ceea ce priveşte prejudiciul material rezultat din încălcările constatate, nu se poate pronunţa cu privire la problema reparaţiei echitabile şi, în consecinţă,
a) rezervă pronunţarea cu privire la acest aspect;
b) invită Guvernul şi reclamanţii să prezinte, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, propriile observaţii scrise cu privire la aspectul respectiv şi, în special, să informeze Curtea cu privire la orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezervă pronunţarea privind procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui Camerei competenţa de soluţionare, în cazul în care este necesar;
6. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumele indicate în tabelul anexat, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral şi pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
7. respinge cererile reclamanţilor de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere, în ceea ce priveşte prejudiciul material şi cheltuielile de judecată.
